În 2025 românii sunt cei mai mari consumatori de alcool din lume!
Românii beau vreo 17l de alcool pur/an. Experiența de cabinet și de viață cotidiană în România îmi spune că majoritatea familiilor au cel puțin un alcoolic. Așa că, hai să vorbim puțin despre cum stă treaba cu băutul.
Să ne înțelegem din capul locului: alcoolismul nu e despre băutură. E despre om. Despre ce-l doare, ce-l motivează, ce-l dărâmă. E despre nevoia de a face mintea să tacă și de a amorți sufletul, măcar pentru câteva ore. Iar faptul că știința a început târziu să vadă în alcoolism o boală, nu o rușine, spune multe despre felul în care ne raportăm la suferință.
Până pe la 1800, bețivul era doar un “stricat” de moravuri, un om slab, fără voință și un caracter îndoielnic. Apoi a venit un medic scoțian, Thomas Trotter, care a scris despre “boala beției”. În 1956, Asociația Medicală Americană a făcut pasul oficial și a spus: da, e o boală. Abia în 1980 a intrat în manualele de psihiatrie, sub numele de “dependență de alcool”. Astăzi îi zicem mai elegant Tulburare de consum de alcool. Elegant, dar grav.
De ce e alcoolismul o boală?
Pentru că alcoolul schimbă chimia creierului. Afectează circuitele plăcerii, motivației și autocontrolului. Creează un cerc vicios: bei ca să te simți mai bine, dar pe termen lung îți scade capacitatea de a te simți bine fără să bei. Corpul cere, mintea scuză, sufletul tace.
Și pentru că are în spate niște neputințe sufletești: nu știi ce să mai faci cu ce simți și ce gândești, cu realitatea dură și neplăcută, cu suferința, tristețea, dezamăgirea, frica, neîncrederea în sine… Și cauți să te liniștești cu ceva. Iar alcoolul merge…până la un punct.
Cum se recunoaște dependența de alcool?
Medicul sau psihologul nu caută doar cât bei, ci cum bei.
Există un set de 11 criterii (ca la școală, dar fără note bune), iar dacă bifezi cel puțin două în decurs de un an, e semn că nu e doar “chef de viață”:
- Bei mai mult sau mai des decât ai intenționat.
- Încerci să te lași, dar nu reușești.
- Îți ocupă prea mult timp să bei sau să te refaci după.
- Ai poftă intensă (craving).
- Bei deși îți afectează munca, familia, relațiile.
- Continui chiar dacă îți face rău.
- Renunți la activități importante pentru a bea.
- Bei în situații periculoase (șofat, muncă).
- Tolerezi tot mai mult — “te ține băutura”.
- Ai simptome de sevraj când nu bei: tremur, anxietate, insomnie.
Două-trei simptome înseamnă o formă ușoară. Patru-cinci – moderată. Peste șase – severă.
Nu toți băutorii sunt la fel
Societatea îi pune pe toți sub aceeași etichetă, dar felul în care oamenii beau diferă.
Există:
- Socialii, cei care beau la o nuntă, o petrecere, un Crăciun.
- De stres, care “se relaxează” cu un pahar după o zi grea.
- Compulsivii (binge), care stau cuminți o vreme și apoi beau până uită cum îi cheamă.
- Consumatorii constanți, care nu par beți niciodată, dar n-au o zi fără alcool.
- Problematicii, care beau deși văd că pierd teren în viață.
- Dependenții, pentru care alcoolul devine centrul universului.
- Și, poate cei mai greu de prins, “funcționalii” – cei care au serviciu, familie, succes, dar se ascund în spatele unui pahar zilnic “meritat”.
Unii se prăbușesc vizibil. Alții se topesc neobservați.
De ce e greu să te lași de băut?
Pentru că nu te lupți cu o băutură, ci cu un creier reprogramat.
Alcoolul îi spune neuronului: “fără mine nu poți.”
Și corpul îl crede. Când încerci să renunți, te ia tremuratul, vin coșmarurile, se strică somnul. E sevraj, nu voință slabă.
Pentru că te lupți cu niște emoții și niște decizii de viață la care nu ai încă soluție.
Pentru că te lupți cu societatea care te ceartă dacă bei dar pe urmă te împinge să iei un păhărel, că doar nu-i nimic.
Dar vestea bună e că, la fel cum se dereglează, creierul se poate și repara. La fel și relațiile sociale și capacitatea de a face față vieții. Cu tratament, terapie, grupuri de suport și un pic de umanitate, alcoolismul se vindecă. Cu oameni care nu-ți spun “te-ai făcut de râs”, ci “hai să vedem de ce ai avut nevoie să bei”.
Concluzia?
Alcoolismul e o boală a tăcerii. A rușinii. A felului în care încercăm să nu simțim.
Dar e și o boală care se tratează — nu cu morală, ci cu înțelegere.
Și poate, într-o lume în care toți avem câte o formă de anestezie, ar trebui să ne întrebăm nu cine bea prea mult, ci de ce avem atâta nevoie să amorțim.
