Pare că lumea se află într-un stadiu avansat de regresie colectivă, unde pulsiunile agresive, refulate ani sau chiar decenii, caută o supapă. Dintr-o perspectivă psihanalitică, am putea spune că asistăm la o activare masivă a Thanatos-ului — pulsiunea de moarte, cu tot ce implică ea: distrugere, anihilare, reîntoarcerea la zero, dar și la o încercare disperată de a recâștiga controlul prin actul violent.
Când o societate devine din ce în ce mai anxioasă, când frica, nesiguranța și neîncrederea în structurile de autoritate cresc, Eul colectiv slăbește și nu mai poate media între cerințele Supraeu-lui (norme, valori, legi) și presiunile Id-ului (pulsional, instinctual, emoțional). În acel moment, ceea ce Freud numea „psihologia mulțimilor” devine dominantă: indivizii se contaminează afectiv unii de la alții, regresând la forme mai primitive de gândire și reacție. Se caută lideri puternici, țapi ispășitori și soluții imediate — toate caracteristici ale unei funcționări de tip borderline sau chiar psihotice la nivel societal.
Descărcarea agresivă devine mai importantă decât soluționarea reală a conflictului. Este ca și cum umanitatea ar fi într-un „acting out” (punere în act) colectiv, în care nu mai există spațiu intern pentru simbolizare, pentru reflecție, pentru metabolizarea emoțiilor. De aceea, reconcilierea nu apare ca o nevoie. Ce e urgent este evacuarea tensiunii, chiar și cu prețul autodistrugerii.
În terapie, uneori trebuie să creezi un spațiu sigur în care furia se poate manifesta fără să dărâme totul — o formă de catharsis controlat care duce spre plâns, tristețe, uneori chiar rușine. La nivel de societate, însă, asemenea spații sunt extrem de greu de construit. Mass-media, rețelele sociale și polarizarea politică acționează ca amplificatori, nu ca regulatori ai emoțiilor colective. Acolo unde ar trebui să existe funcția de „conținere” (Bion), găsim doar oglinzi sparte și ecouri infinite.
Poate că singura soluție realistă — și asta într-o formă pe termen lung — este reconstruirea rețelelor de sens, comunitate și încredere. Dar pentru asta, trebuie mai întâi ca Eul colectiv să-și recapete forța de a tolera frustrarea și ambivalența, de a nu cădea pradă impulsurilor.
Hai să ne imaginăm ce ar putea însemna o „terapie socială” dintr-o perspectivă psihanalitică și simbolică — nu ca un program politic sau o intervenție socială directă, ci ca un cadru de gândire care să ajute o societate să nu se autodistrugă sub presiunea propriilor pulsiuni.
1. Conținere și funcția de „mamă bună” (Bion / Winnicott)
O societate aflată în criză seamănă cu un copil copleșit de angoasă. Are nevoie de o „mamă” simbolică — adică instituții, lideri, spații comunitare — care pot prelua angoasa, fără s-o returneze în forma brută. Din păcate, multe instituții azi fie îngheață în fața haosului, fie devin ele însele reactive. O terapie socială ar presupune reconstruirea acestor funcții de conținere: jurnalism etic, lideri capabili de reflecție, educație care să formeze Euri robuste, nu doar consumatori funcționali.
2. Spațiu de simbolizare și poveste
Când nu există spațiu pentru poveste, totul se trăiește în alb și negru. Avem nevoie de povești care nu idealizează, dar nici nu condamnă, care pot integra paradoxul, ambivalența, complexitatea. Arta, literatura, teatrul, podcasturile inteligente — sunt toate forme de „procesare simbolică” la nivel colectiv. Terapia socială înseamnă să redai demnitatea gândirii complexe într-o lume care o disprețuiește.
3. Ritual și descărcare controlată
Așa cum în terapie poți permite o furie exprimată într-un cadru, și societățile au nevoie de forme ritualice, simbolice, culturale de descărcare. Protestul pașnic, satirele, carnavalurile, dansul, activismul artistic — toate pot canaliza impulsurile în forme suportabile pentru comunitate. Lipsa acestor ritualuri duce la explozie violentă sau depresie colectivă.
4. Restabilirea legăturii între individ și comunitate
Mulți oameni nu mai au un „loc” psihologic — sunt fie complet atomizați, fie fuzionați cu o ideologie. Terapia socială ar însemna să regăsești o apartenență sănătoasă, în care să te simți văzut, dar nu dizolvat. Aici vin în joc asociațiile, micile grupuri, proiectele de solidaritate locală, formele de co-creare.
5. Educația emoțională pe scară largă
Fără un minim de alfabetizare emoțională, o societate rămâne la mila propriilor afecte brute. Terapia socială ar însemna, metaforic, să ducem un pic de terapie în școli, în familie, în media, nu pentru a face din toți pacienți, ci pentru a-i ajuta să trăiască mai conștient.
Asta ar putea fi o schiță de început pentru un sistem cu prea mult material inflamabil și tot mai multe scântei. Soluția nu e să „stingem focul”, ci să construim locuri în care el să poată arde fără să distrugă totul.
