Reziliența este un semn de maturitate și poartă semnele tuturor provocărilor pe care le-am întâlnit. Ea crește odată cu experiențele prin care trecem și în urma cărora ne restructurăm gândurile, comportamentele, identitatea, relațiile și prioritățile. Cei mai mari dușmani ai rezilienței sunt negarea și evitarea. Negarea și evitarea realității sunt niște apărări imature și neadaptate. Oricând vă surprindeți în negare sau evitare reconsiderați drastic direcția spre care vă îndreptați.

Azi voi trece în revistă 7 atitudini care blochează adaptarea. Nu sunt nici pe departe singurele dar sunt printre cele mai comune. E important de știut că aceste atitudini nu sunt de neschimbat. Ele se bazează pe o experiență de viață, pe niște credințe dobândite și sunt susținute de un resort emoțional (ex. frică, abandon, rușine) manifestat ca încăpățânare, rezistență la schimbare, rigiditate.

Eu sunt o victimă. Nu e vina mea.

Când ți se întâmplat ceva intri în rolul de victimă. Sentimentele de furie și neputință sunt prezente tot timpul, în permanență învinovățești pe altcineva și vezi lumea întreagă împărțită în victime și agresori. Oricine încearcă să intervină în această poveste, inclusiv terapeutul, va fi atacat, respins sau acuzat că învinovățește victima. În trafic ești furios mereu și te simți victima celorlalți șoferi, la serviciu sau acasă dacă ți se spune că nu ai făcut ceva bine devii imediat defensiv/ă, îți faci partenerul/a să se simtă vinovat/ă și îi/o acuzi că este agresiv/ă pentru că a îndrăznit să fie nemulțumit/ă de ceva. Ai fost bolnav/ă odată și acum toată lumea trebuie să te protejeze. Ești permanent sensibil/ă și întotdeauna ceilalți trebuie să fie prudenți, pentru că tu ești/ai fost victima a ceva la un moment dat. Intri în competiție cu alte persoane pentru cine suferă mai mult, cine e victima mai mare.

Nu o să trec niciodată peste asta.

Evenimentele majore de viață ne fac uneori să ne dezintegrăm dar procesul de reconstrucție, de vindecare poate să se producă dacă îi facem loc. Într-adevăr, poate să dureze mult să te recuperezi din ceva foarte dureros, dar este posibil.  Așa cum fizic ne putem recupera după o traumă sau o boală, la fel ne putem recupera și psihic. Poate ai divorțat și nu tu ai fost cel/cea care a vrut asta. Doi, trei ani mai târziu tot nu ai trecut peste faptul că ai fost părăsit/ă sau înșelat/ă. Relațiile tale nu există sau sunt nesatisfăcătoare, te gândești în continuare la ce ți s-a făcut și cum ai rămas pe veci cu inima frântă și încrederea distrusă. Ești în continuare dominat/ă de tristețe și furie. Unii oameni aleg (conștient sau nu) să rămână blocați, alții își permit să se vindece și să meargă mai departe.

Nu suport!

Toleranța scăzută la frustrare este percepția pe care o ai despre cât poți suporta frustrarea (amânarea gratificării). Cât poți suporta plictiseala, emoțiile negative, munca multă, inconvenientele de tot felul, evenimente care te dau înapoi etc. Dacă ceva nu poate fi obținut cât mai repede și cât mai ușor, atunci abandonezi. Un bărbat inteligent, cu o minte foarte ascuțită își dorește să ajungă să lucreze la o companie de top. Știe ce are de învățat ca să poată candida la acele posturi dar niciodată nu se apucă de treabă. Se uită la cărțile de studiat apoi începe să își organizeze agenda. Întotdeauna rezultă că e prea puțin timp pentru un volum atât de mare de informație. Și repetă ciclul de argumentare de câțiva ani deja: vreau să mă angajez acolo dar e prea mult de învățat iar eu nu am timp. Niciodată evaluarea nu include cum poate face timp pentru învățat și cum poate să se țină de programul de învățat pe care și l-a propus. Nu include nici gândul ascuns că de fapt nu e dispus la acel efort, nu e dispus la niciun fel de efort susținut pe termen lung. Vrea să se întâmple acum.

De ce eu, de ce mie?

Acesta e un gând pe care îl aud adesea. În fața unor realități dure oamenii se întreabă ”De ce mi se întâmplă mie asta?” Avem undeva în minte ideea că lumea ar fi un loc drept. Dar ceea ce le explic întotdeauna pacienților mei este că dreptatea este un construct social, cultural. Lumea în sine este amorală. Lucrurile se întâmplă pur și simplu. Uneori putem stabili o cauzalitate, dar de dreptate nu se pune problema. Nu e nimic drept în faptul că te lovește mașina, vine războiul sau te îmbolnăvești de ceva din senin. Să te lupți cu realitatea și să fii furios e futil. Îți consumă energie prețioasă în momente critice. Întrebarea aceasta, ”de ce mie?” este o încercare de a da sens pentru ceva care s-a întâmplat aleator. Ca și cum dacă înțeleg de ce, voi putea preveni pe viitor. Într-o anumită măsură asta e corect, dar nu totul poate fi prevenit sau controlat. Uneori se întâmplă pur și simplu și avem nevoie să învățăm să trăim cu acest neprevăzut.

N-ar fi trebuit să se întâmple

De multe ori prima reacție, dar și a doua, și a treia, uneori singura reacție este una de neasumare a responsabilității. Uneori alegem să nu ne uităm la acțiuni și la consecințe, alegem să le minimizăm, să le dăm de-o parte. Apoi, când lucrul îngrozitor s-a întâmplat, ne arătăm intrigați și nedumeriți, căutăm o explicație și o vină și ne plângem că viața e prea grea, oamenii sunt răi etc. Dar drumul care a dus la acest punct de criză a fost lung și format din pașii noștri mici și acțiunile sau nonacțiunile noastre zilnice. Realitatea este necruțătoare și amorală. Nu scutește pe nimeni. Alegi să ignori acum, la un moment dat consecințele vor apărea.

  • Mama care se întreabă de ce fiul ei de 16 ani consumă zilnic marijuana și vrea să îl trateze pe el de dependență (depresie mai degrabă) dar care refuză de ani de zile să facă ceva cu relația de cuplu distrusă și ignoră relația inexistentă tată-fiu.
  • Soțul care se întreabă de ce soția nu mai vrea să facă sex, dar el nu își pune niciodată problema să facă cina sau să o asculte când îi povestește cum se simte. Trage concluzia că e insuficient apreciat, are nevoie să facă sex, deci se duce la altcineva.
  • Ești deprimat/ă și plafonat/ă la serviciu și te întrebi unde vei mai munci până la pensie sau dacă vei deveni redundant/ă (mai ales acum, cu tehnologia asta) dar ultima oară când ai făcut un curs a fost în primii cinci ani de carieră.

Trebuie să știu sigur

Frica de eșec, de rușine, de a greși, ideile preconcepute, prostiile învățate în școală sau acasă stau la baza unei atitudini de tipul totul sau nimic sau trebuie să fiu 100% sigur înainte să fac X. Când realitatea este că atunci când ești la început nu ești deloc sigur și tocmai de exersat ai nevoie ca să devii mai sigur. Din păcate pentru mulți oameni experiențele de învățare au fost dominate de violență, umilire, rușine și cerințe absurde.

  • Mama care spune veșnic ceva de forma ”dă-te că nu știi tu, lasă să fac eu”,
  • profesorul care te face de râs în fața clasei că nu știi răspunsul,
  • colegii care râd de tine și niciun adult nu le spune că asta nu e în regulă, pentru că poate chiar adultul a făcut o glumă pe seama ta.

Toți avem o mulțime de amintiri de genul ăsta. Ele stau în spatele nevoii de a ști sigur înainte să ne apucăm de ceva. Dar siguranța pe care o căutăm nu este despre ceea ce facem, ci despre cum vom fi tratați dacă nu ne iese. Scopul nu este să avem risc 0, scopul este să estimăm riscul la care ne expunem și să ne facem planuri de a gestiona aceste riscuri.

De ce nu pot să fiu fericit/ă?

”Mi-am dorit întotdeauna să conduc mașina X, acum o conduc dar nu mă face fericit/ă.”,  ”Mi-am dorit atât de mult vacanța în locul Y dar am ajuns acolo și nu m-am simțit cu nimic mai fericit/ă.”, ”Am crezut că voi fi mai fericit/ă dacă mă căsătoresc, îmi fac o casă și am copii.”  Fericirea este un concept îndelung dezbătut de filosofi, psihologi și  medici laolaltă. Fiziologic devenim imuni în timp la chimia fericirii. Prima bere când ne e sete, prima poșetă de firmă, prima excursie exotică sunt foarte intense. Dar în timp intensitatea scade. Fericirea e un vârf de intensitate care trece. Mulțumirea e o stare care rezistă în timp. Dar orice formă de mulțumire de termen lung cere existența unui sens mai profund pentru alegerile și acțiunile noastre. Câtă vreme nu am un sens profund pentru ceea ce fac orice sentiment de fericire va fi efemer.