Inteligența emoțională se trăiește, nu se citește

Se scrie atât de mult despre inteligența emoțională, librăriile abundă în cărți de self help deja de ani de zile iar adulții înșiră mantre și considerații atât de înțelepte încât te-ai gândi că toate probleme de afect ne sunt rezolvate. Pe grupurile de mămici, urmând cărțile de parenting și diverși guru, toată lumea știe să identifice și să numească o emoție, să facă față unui tantrum etc. Atunci oare de unde vin copiii care nu-și pot controla și exprima sănătos stările emoționale? Dar adulții care fac pe tiranii la birou, care fac crize de furie, care au o nevoie imperativă de control ori care intră în depresie, aceiași cu cei care îți pot spune în câteva secunde cum să faci cu toate emoțiile, de unde vin ei?

Am ținut în ultimele săptămâni câteva ateliere de inteligență emoțională pentru copii din ciclul primar. Am lucrat cu ei jocuri de descriere și identificare a emoțiilor – de la mim, ca să vedem cum ni se schimbă fața și gesturile când trăim ceva, la colorat și stat de vorbă. Fără excepție naturalețea și candoarea copiilor de a intra în contact cu ceea ce simt și cu adulții din preajma lor m-au uimit și m-au umplut de energie. Dar în același timp cuvintele și vorbele lor m-au pus pe gânduri și uneori mi-au frânt inima.

Limita copiilor noștri suntem noi, adulți care avem grijă de ei. Limita inteligenței lor emoționale sunt adulții care îi înconjoară: părinții, bunicii, învățătorii, profesorii. Una din provocările majore în școală sunt adaptarea la reguli sau disciplina și gestionarea propriei frustrări sau cum să evităm comportamentele antisociale. Majoritatea copiilor se întâlnesc în școală cu dificultatea de a-și controla pornirile, nevoile, trăirile, frustrările. Nu cred că ne putem imagina cât de grea și de istovitoare poate fi pentru un copil o zi de școală și căte provocări aduce (sociale, emoționale, intlectuale). Fiecare interacțiune cu colegii sau cu profesorii îi pune în situația de a trăi ceva și de a decide cum să reacționeze și adesea etapa cu decizia dispare iar comportamentul lor este spontan sau automat. Și vezi atunci copii care își feracă mânuțele și își trag de marginea bluzei când sunt ridicați în picioare să răspundă ori vezi băieți înfoinduse și ridicând tonul unul la altul sau poate fete țipând una la alta de mama focului.

Și te întrebi atunci, de ce nu fac copiii aceștia mai bine? De ce nu se descurcă mai bine la a înțelege cum se simt, a pune asta în cuvinte iar apoi să decidă cum să se comporte? Pentru că gestionarea sănătoasă a emoțiilor se învață în relație. Mai precis se trăiește în relație, zi de zi, minut de minut, până te faci mare. Dacă adulții lor nu-și pot numi propriile trăiri (nu din vreo slăbiciune cognitivă, ci adesea din teamă), dacă adulții lor își exprimă și își revendică nevoile într-o manieră tiranică, sub impreiul lui „trebuie” și al manipulării emoționale, atunci cum să se poarte copiii mai bine decât ei? Dacă adultul face uz de forță (cu vorba sau cu fapta), atunci cum să nu reproducă și copilul același comportament?

Apoi adăugați la asta cantitatea de timp peterecută de copil în fața unui ecran și cantitatea de timp petrecută de adult în interacțiune pozitivă și sănătoasă cu copilul. Cât stăm de vorbă, ochi în ochi cu copiii noștri, cât ne jucăm cu ei corp la corp în fiecare zi, ca ei să învețe de la noi trăirea și reglarea emoțiilor? Jumătate de oră, poate nici atât? Cât timp stau cu ochii într-un ecran copiii (ca și adulții de altfel) se separă de propriile trăiri. Asta înseamnă că practic își pun în paranteză singurătatea, tristiețea, plictiseala, nerăbdarea sau orice altceva ar simți și se lasă pradă unui scenariu cu mici gratificări instantaneee și infinite. Ei nu învață să caute un mecanism de coaping pentru stările emoționale pe care le trăiesc și nu caută căi de a-și exprima nevoia reală. Dacă adunăm la un loc acești trei factori: neputințele și neștiințele adultului, timpul puțin petrecut în relație și evadarea în lumea virtuală, vedem că punem bazele pentru niște viitori adulți incapabili să se regleze emoțional, incapabili să găsească strategii de a face față frustrărilor diverse (nerăbdare, neputință, singurătate, stres etc.) și nesiguri în relații. Asta îi lasă extrem de expuși la tot ceea ce lumea aceasta are mai rău: mirajul dependenței (de gratificare instantă în substanțe sau jocuri sau relații promiscue), mirajul superficialului (haine, case, mașini, etichete în general) și tirania unor trăiri de copil ajuns într-un corp și o viață de ault.

Sunt puține certitudini pe lumea aceasta, dar una dintre ele este aceea că suntem imprefecți. Limita copiilor noștri suntem noi, adulții din jurul lor. La prima vedere poate nu sună bine. Dar luați-vă o altă perspectivă asupra situației. Noi adulții, spre deosebire de copii, care depind de noi, avem puterea de a ne face mai buni, de a schimba felul în care trăim, ne purtăm, simțim sau gândim. Poate că nu venim nici noi cu cel mai bun bagaj posibil, poate că nu am avut nici noi de la cine învăța cum să facem mai bine. Dar acum că ne-am făcut mari, avem puterea să căutăm modele mai bune, să ne vindecăm și să devenim pentru copiii noștri acel model mai bun din care ei să se hrănească.

  • Articol publicat prima oară în https://www.cariereonline.ro/inspiratie/kids-management/inteligenta-emotionala-se-traieste-nu-se-citeste