Cum creștem copii de succes?

Vorbim adesea despre succes, atât pentru noi, cât și pentru copiii noștri, însă discuția și obiectivele par să vizeze adesea doar realitatea externă a individului și rareori realitatea sa internă, adică viața și identitatea sa psihică. Mai exact, vorbim despre succes în termeni de a avea și mai rar sau deloc în termeni de a fi/a ființa.

Succesul în lumea exterioară este rareori sinonim cu succesul în lumea interioară a individului, fie el adult sau copil. Cu toții cunoaștem cel puțin o persoană care după standarde sociale sau profesionale are succes dar care în realitate duce o viață nu tocmai împlinită sau fericită. Și atunci, cum facem să ne îndreptăm copiii spre un succes profund, sustenabil pe termen lung, care să le definească ființa și nu doar inventarul de bunuri deținute?

Din copilărie până la adultul tânăr (adică finalul adolescenței – 22-24 de ani), scopul principal ar trebui să fie procesul de maturizare psihică, fiindcă maturizarea fizică și socială (ceea ce include școala, cariera și relațiile) decurg din imaginea de sine care se formează în acest proces de construire a identității psihice. Mai jos voi puncta, pe grupe de vârstă, un minim de repere de dezvoltare psihică ce trebuie avute în vedere de orice părinte sau educator.

Copilul de la 0-3 ani

– are nevoie să își stabilească o relație sănătoasă de atașament cu mama (orice copil are o relație de atașament cu mama, dar nu neapărat într-o formă hrănitoare emoțional). Orice perturbare în relația de atașament din această perioadă, lăsată netratată, în timp va escalada în diverse manifestări. Câteva exemple de situații care pot perturba relația de atașament sunt: indisponibilitatea emoțională a mamei (depresie prost partum, ea însăși a avut o mamă indisponibilă, suferință fizică sau psihică a mamei, dificultăți în relația de cuplu, constrângeri materiale etc.), separarea mamă-copil la încetarea concediului postnatal, înțărcarea, boala fizică a copilului, nașterea unui frate sau a unei surori etc.

– are nevoie să înceapă separarea de mamă și explorarea lumii din jur. Una din rănile cele mai mari pe sentimentul de competență începe la această vârstă, când copilul fie nu este lăsat să exploreze și să facă lucruri, fie i se spune în continuu că va cădea, că se va lovi, că nu poate fiindcă e mic, fie nu este lăsat să facă singur. Un exemplu clasic este atunci când la locul de joacă copilul nu este lăsat să se cațere pe mobilierul de joacă, ci este pus direct sus. La fel de clasice sunt cazurile de hrănit copilul în gură deși el se poate hrăni singur și are și nevoie să facă asta singur (pe motiv că face mizerie, nu știe să țină tacâmurile sau nu mănâncă destul).

– are nevoie să înceapă să construiască relația cu tatăl. Identitatea copiilor se construiește în relație cu ambele figuri parentale. Pentru un băiat este fatală o mamă care își discreditează constant soțul. Rana sa, în măsura în care este el însuși un viitor bărbat dar în același timp este loial și legat emoțional de mamă, este o rană profundă pe care o va purta și o va manifesta toată viața, sub diverse forme, dacă nu o va trata ca adult, în terapie. Nici pentru fete nu este mai simplu, căci un tată slab este un tată care nu o poate proteja dar este și modelul de bărbat după care își va alege partenerii.

Copilul de la 3 la 6 ani

– copilul are nevoie să devină competent și să preia treptat responsabilități cu privire la propria persoană.

– copilul are nevoie să intre în relație cu un sistem sănătos de reguli și limite. Acest sistem de reguli nu trebuie să fie arbitrar, ci logic și consecvent, bazat nu doar pe nevoile adulților, ci și pe ale copilului.

– copilul are nevoie să își construiască imaginea de sine inclusiv din perspectiva genului. Nu trebuie descurajate dorințele copilui de a se privi în oglindă și de a-și imita părintele de același sex (fetițele vor dori adesea să poarte pantofii cu toc ai mamelor, bijuteriile lor sau fardurile lor, după cum băieții vor fi atrași de mașina, telefonul, computerul tatălui sau sporturile pe care el le practică).

Copilul de la 6 la 14 ani

– are nevoie să învețe modele sănătoase de relaționare cu ceilalți copii și adulți. Asta include numirea stărilor emoționale trăite, exprimarea nevoilor, capacitatea de autocenzurare și alegerea comportaentelor acceptabile social. Comportamentele trăite de copil în familie până la această vârstă și soluțiile de comportament adoptate de copil până acum în familie vor fi reproduse în grupul social al clasei. Până la 12 ani copilul este oglinda familiei sale iar principala pârghie de modelare a comportamentului său sunt comportamentele părinților.

– are nevoie să își dezvolte rațiunea și imaginația. Șapte ani este vârsta de la care cortexul poate începe să controleze creierul mic, respectiv rațiunea începe ușor să preia controlul emoțiilor. Cititul, exploratul lumii înconjurătoare, realizarea de proiecte împreună cu alți colegi aduc în această perioadă satisfacții majore.

Adolescentul de la 14 la 18 ani

– etapa transformărilor hormonale, de tranziție către maturitate fizică. Sigur, o etapă tulburătoare prin prisma furtunii de substanțe pe care corpul le secretă și care bombardează creierul, dar nu atât de dificilă dacă primele etape au trecut cu bine. Empatia părinților pentru stările de incertitudine și oscilație ale adolescentului, precum și deschiderea spre renegocierea regulilor și limitelor sunt esențiale.

– este vârsta separării copilului de cuib. Adolescentul are nevoie să își întreacă părinții și mentorii și are nevoie să aparțină unui nou grup social, altul decât familia. Din această perspectivă, adolescența poate fi o perioadă riscantă dacă alegerile sociale sunt nefericite. Un sine slab va fi extrem de tentat să se abată de la propriile credințe sau de la regulile învățate acasă doar pentru a fi acceptat într-un grup. Un tânăr obișnuit cu șantajul emoțional acasă (mă supăr dacă nu faci X, nu te mai iubesc dacă Y), va lega relații în care va fi tratat similar. Un tânăr neglijat, care în lipsa îngrijirilor bune nu a simțit că există cu adevărat pentru familia sa, va folosi diverse activități riscante sau extreme pentru a se simți viu.

Tânărul adult de la 18 la 24 de ani

– are nevoie să plece de acasă. Chiar dacă părintele continuă să acorde o formă de sprijin, tânărul trebuie lăsat sau chiar împins să plece și să învețe să se descurce.

– are nevoie să își asume consecințele propriilor acțiuni.

Cele enumerate mai sus sunt un minim necesar și vor fi întotdeauna determinate de poveștile de viață ale părinților și felul în care aceștia le pun la un loc, de regulă în manieră inconștientă și neexaminată, și le dau mai departe copilului, ca zestre tacită, un fel de cutie a Pandorei.

Sincopele sau eșecurile în traversarea cu succes a diferitelor etape de viață se vor manifesta la copil atât prin comportament (retragere, agresivitate, plâns, ticuri precum rosul unghiilor, crize de furie, automutilare sau auto rănire, o atitudinte permanent revendicativă, sfidare, comportament antisocial etc.), cât și prin somatizare (îmbolnăviri frecvente ca otitele sau roșul în gât sau căzăturile și accidentările mai mult decât de obicei, sau dermatitele atopice etc.), tulburări ale somnului (coșmaruri repetate, nu mai doarme singur), tulburări alimentare (refuzul de hrană, anumite tabieturi de hrănire a căror nerespectare produce crize de furie sa refuzul de hrană etc.), enurezis (a urina în somn deși s-a renunțat de mult la scutec) etc.

Atitudinea generală vis a vis de aceste simptome este: o să crească și o să îi treacă. NU. Lucrurile nu trec, doar se transformă, uneori devin mai bine ascunse sau ne prefacem noi mai insistent că nu le vedem, fiindcă nu știm ce sunt și ce să facem cu ele. Oricând observați ceva în neregulă la copilul dvs, cereți sfatul unui psihoterapeut. La fel ca și trupul, psihicul nostru are nevoie de îngrijire și mai ales de prevenție.

Insist să spun la final că niciun om nu s-a născut părinte și nimeni nu vine dintr-o istorie de viață impecabilă. Însă dacă am ales să fim părinți, avem responsabilitatea de a ne confrunta cu propriile eșecuri și de a căuta ajutor atunci când nu înțelegem ce se întâmplă și nu știm dacă ceea ce facem e chiar bine. În final, acest comportament este cea mai bună lecție de flexibilitate, tenacitate și curaj pe care o putem da copiilor noștri. Ori succesul despre asta este: adaptare, tenacitate și curaj că ne putem descurca în fața necunoscutului!

* Articol publicat prima oară în https://www.cariereonline.ro/leadership/contribuitori/cum-crestem-copii-de-succes-ce-contine-cutia-pandorei