Cu sau fără botox?

Motto:

„When six undred years old you are, look as good you will not.” Yoda

Mă duc într-o zi la dermatoloaga mea, pentru un control de rutină. În drum spre ușă, o întreb într-o doară dacă aș putea să fac ceva pentru cearcăne – mă gândeam la vreo recomandare de cemă. Un minut mai târziu am aflat că pot să fac o mulțime de lucruri, că nu am doar cearcăne, ci și un rid de zâmbet foaaaaarte lung și că am putea să facem prevenție la el, înainte să devină pliu. Am mai aflat și că mușchii de deasupra sprâncenei mi-s foarte mari și puternici. Aș fi zis că asta e de bine. Ar fi printre puținii mușchi în formă pe care îi posed. Ei bine, nu! Nu e neapărat de bine. O să pot face și un rid între sprâncene. Sau poate îl am deja… Dar nu e problemă, că îl putem corecta și pe acela. Cât despre cearcăne, da, putem face tot felul de lucruri, care implică în general ace. Cu anestezie sper, am spus eu cam înfricoșată. Ah, nu! Că riscăm să nu simțim dacă nimerim un vas de sânge și nu e bine, că nu mai vedem ce facem. Îi spun că ideea de ace infipte în față și canule băgate pe sub pielea fină de sub ochi iar apoi frichinite într-un du-te, vino evantai mi se pare absolut înfiorătoare! M-a încurajat. Mi-a spus că până și bărbații, cărora le este de obicei frică de ace, se încumetă la asemenea proceduri, mai ales când ies dintr-o relație sau pe la vârsta de mijloc. Când i-am spus că poate totuși mai bine fac pace cu propria îmbătrânire m-a privit foarte circumspect, de parcă aș fi vorbit o limbă străină.

Constat, în ciuda naivității mele, că medicina estetică e chiar o industrie (chiar și la noi) și că vinde mai ceva decât cea de modă! Sigur că ne putem pune diverse întrebări mai mult sau mai puțin filosofice despre rolul medicinei, despre ce înseamnă boală sau vindecare ori despre cum ar trebui direcționate investițiile în cercetare medicală și farmacologică – spre eradicarea suferinței și a bolilor incurabile sau spre ce se vinde mai bine (segmentul beauty și suplimente)? Dar dincolo de discuții de principiu, față cu tentația e greu de negat că paleta de servicii estetice, de la corectarea semnelor îmbătrânirii la remodelare corporală, este ca un fel de magazin de dulciuri, un fel de tărâm al făgăduinței, al tinereții veșnice și al vieții fără de moarte, cu durere minimă și prețuri aproape accesibile. Așa că… de ce să nu ne facem pofta? De ce să ne refuzăm șansa la tinerețe și frumusețe veșnică, sfidând timpul și propriile obiceiuri nesănătoase?

Am citit la un moment dat într-o carte că în filozofia orientală sensul dat îmbătrânirii este că ne pune în situația de a practica zilnic una din învățăturile fundamentale: neatașamentul față de lumea aceasta. Totul e efemer, chiar și noi. Faptul că treptat îmbătrânim e un fel blând prin care lumea/cosmosul/Dumnezeu (ce vreți voi) ne amintește că suntem mereu în schimbare iar direcția aceasta a evoluției este în afara putinței noastre de control. Puterea noastră stă în a ne găsi pacea tocmai cu toate aceste efemerități și schimbări ale vieții.

Dar argumentul ăsta sună cam metafizic și cam subtil iar când te vezi uneori în poze sau în oglindă și te paște întâlnirea de 30 de ani de la facultate ori tocmai divorțezi, poate că un corp mai tânăr și mai zvelt, gata la minut, e o opțiune mai interesantă.

Eu însă nu pot să nu mă întreb ce doare sau sperie așa de tare încât să merite să suportăm durerea procedurilor estetice? De ce e așa dureros că ne-am pierdut din tinerețe? Nu am și câștigat ceva? Poate am pierdut din naivitate și imaturitate și am câștigat în luciditate. Nu e corect să plătim tribut pentru cele învățate? Sau poate ajută să ne întrebăm cum se face că ne aflăm în situația în care simțim că fără frumusețe standard și tinerețe nu suntem suficient de buni, că ne vom pierde succesul sau chiar partenerii de viață.

Poate că suferința pe care estetica vine să o vindece este o suferință despre pierderi și schimbări care sunt dincolo de puterea noastră de control sau pe care nu suntem dispuși să le acceptăm. Evident, nu discut aici despre o poziție radicală, în care a vrea să fii frumos/frumoasă nu e ceva dezirabil. Ce aș vrea să pun însă în discuție este un prag – pragul dincolo de care căutarea frumuseții și a tinereții veșnice este de fapt o fugă, o evitare a contactului cu propria viață, cu propriile experiențe (care ne fac mai mult sau mai puțin mândri) și cu propriile limite, un prag dincolo de care noi nu mai suntem niște ființe, niște subiecte, ci suntem niște obiecte pe care le colorezi și le decupezi și le modelezi ca pe niște personajele de animație.

Acțiunile bazate pe emoție și nu pe reflecție sunt binecuvântarea oricui are ceva de vânzare, iar piața serviciilor de frumusețe (de la crème, la chirurgie) nu face niciun fel de excepție. Ba mai mult, are șansa de a face halucinant de mulți bani dintr-o teamă fundamentală a întregii populații: teama de moarte! O asemenea adresabilitate e rețeta de aur pentru un business și visul oricărui antreprenor. Cu cât ne lăsăm mai mult la voia întâmplării și a panaceelor pe care publicitatea ni le servește cu tona, cu atât ne scad capacitatea de autoreflecție și luciditatea. Dar acestea sunt ca un mușchi, unul pe care ar fi bine să nu îl paralizăm cu botox, ci să îl păstrăm așa, mare și puternic, fix sub frunte, în cortex. Și dacă asta o produce un rid între sprânceme și apoi chiar un pliu … poate vom avea relaxarea să apreciem că și-a făcut loc pe fața noastră și să fim mândri de asta.

  • Articol publicat prima oară pe https://republica.ro/cu-botox-sau-fara-botox-i-am-spus-medicului-dermatolog-ca-mai-bine-fac-pace-cu-propria-mi-imbatranire